Pe aripile imaginației...

           Era o zi toridă de vară. Căldura se instalase în casă încă de dimineață, iar umbra nucului bătrân mă chema convingătoare să-i citesc din aventurile lui Jules Verne. „ ... se întindeau păduri minunate, acoperind zarea. Arbori uriaşi, atingând înălţimea de două sute de picioare, îşi legau ramurile prin ghirlande de liane, formând adevărate hamacuri legănate de vânt…” Deodată apărură în fața mea, ca prin magie, toate frumusețile naturii.  Mă tenta dorința de a le atinge. Dar…eu eram captivă deja într-un glob uriaș de cristal care-mi împiedica pașii să pătrund în acea lume misterioasă, ruptă parcă din basme… Lângă mine stătea un pisoiaș încălțat, cu pălărie de cowboy și mustăți arcuite. Deodată, m-a întrebat de unde vin și dacă vreau să îl ajut să ajungă pe tărâmul celălalt, deoarece zeița Bastet este bolnavă și doar vrăjitorul Alester o poate ajuta. Bucuroasă, i-am raspuns că vreau să îl ajut și să o cunosc și pe zeița felinelor, doar că aveam o mică problemă: cum ieșeam din glob? Spre uimirea mea, O’Malley, celebrul pisic Thomas O’Malley, căci el era personajul cu care vorbeam,  deghizat în motanul încălțat, a scos din cizmele lui lungi o cheie oxidată si cu gheruța a desenat o ușă cu broască în balon și am pornit la drum.

Acasă (eseu personal)

            Întotdeauna m-am întrebat ce înseamnă ,,acasă”. Care este spațiul din viața mea care definește cel mai bine acest loc. Cum se naște în sufletul cuiva sentimentul apartenenței acelui tărâm denumit acasă.

            Cu toții știm că, indiferent unde mergem în fiecare zi, la un moment dat ne întoarcem... acasă. Locul acela unde ne întâmpină, chiar de la uşă, mirosul pe care îl lăsăm la plecare, parfumul dragostei de-acasă.

 Oare și strigătul acela al inimii, care-mi conduce pașii zilnic, să fie tot o bucățică din acasă? Ce s-ar întâmpla dacă nu aș răspunde acestui strigăt? Hmm! Aș rătăci, probabil, pe căi străine și nu mi-aș găsi locul...ori aș rupe bucăți din inimă care ar deveni la un moment dat incompletă.

 Și totuși, îmi răspund: Acasă este cuibul părintesc, locul de unde mi-am luat, nu demult, zborul, acel tărâm unde iubirea nu se sfârșește niciodată ci se transformă într-un munte de afecțiune...căci mama și tata, cu vocea lor caldă, mă poartă în fiecare zi  cu brațele sufletelor  în sanctuarul dragostei ncondiționate... 

Călătorie pe planeta Candyus

            Mi-am terminat temele și, obosită fiind, am atipit. Am ajuns într-o lume a dulciurilor unde copacii erau sub formă de acadele, căsuţele din pişcoturi, iar străzile erau pavate cu ciocolată. Chiar şi oamenii erau din turtă dulce! Atenţia mi-a fost deodată îndreptată către un râu din suc de vişine care străbătea orașul, dar și de majoritatea  animalelor care păreau incomplete, deoarece fiecăreia îi lipsea o parte a corpului. Leul nu avea coamă, maimuţa  era fără coadă, elefantul fără trompă şi tot așa…

            Curioasă de ceea ce vedeam, am întrebat un câine care părea că cercetează ceva, (ţinând o lupă în mană şi privind în jur), de ce acele vieţuitoare erau așa ciudate? Deranjat că l-am întrerupt din activitate, mi-a răspuns că el este detectivul Crănţănel şi se ocupă de acest caz. Nu găsise încă explicația fenomenului, de aceea m-a rugat să am răbdare. Mi-a promis că-mi va da o explicație atunci când o va avea.

Coșulețe - origami

Etimologic, cuvântul origami, de origine japoneză, este format din oru care are sensul de a îndoi și kami cu sensul de hârtie,deci “hârtie îndoită”. Numele de origami a fost adoptat în anul 1880, până atunci arta plierii hârtiei fiind denumită orikata. Formele care pot fi realizate prin această artă sunt legate de imaginația celui care pliază hârtia, dar există și categorii de forme tradiționale care includ flora și fauna. Arta origami din zilele noastre acoperă o zonă largă de forme, de la ceasuri cu cuc ^[1] și dragoni, până la forme simple care exprimă mai degrabă spiritul decât forma unei imagini.( sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Origami)

Conversații cu Dumnezeu - eseu personal -

  

Conversații cu Dumnezeu

- eseu personal -

Și astăzi, ca în fiecare zi, mi-am început programul așezându-mă în fotoliul de lângă fereastră, cu ceașca de ceai aburind în mâna dreaptă și cu gândurile zlobozite prin ogorul clipelor. Și am închis ușor ochii și m-am trezit din nou conversând cu prietenul meu cel mai bun, Dumnezeu…

În fiecare zi, Doamne, Te regăsesc în camera mea şi-Ţi simt privirea mângâietoare peste creștetul meu. Sunt parte din Tine, ești parte din mine... Îți amintești cât de tristă eram zilele trecute? Cum simțeam că mi s-au scufundat toate corăbiile în marea suferinței? Și ce suferință?! Acum, desigur, surâd întorcându-mă în timp și privind la acele momente. Îți amintești cum ai știut să-mi liniștești gândirea și să-mi dai răspunsurile de care aveam nevoie? Ai fost acolo, ai fost prezent în inima mea. Nu pentru că te chemasem special, ci pentru că știai că am nevoie de Tine.

Eroul familiei mele

           De când mă știu, mi-a plăcut să petrec timp în preajma bunicii mele. Aceasta era ființa dragă tuturor membrilor familiei, dar parcă mai mult decât toți, eu o iubeam cel mai mult.

            Întotdeauna am considerat-o un model demn de urmat și am să vă spun și de ce. Dacă se întâmpla să-i fie rău vreodată, ea găsea mereu forța de a se ridica, ba mai mult, în acele momente părea un izvor de energie și pentru cei din jur. Chiar dacă avea dureri mari, bunica nu se plângea, iar vorbele ei erau mereu pline de optimism.

            Când mergeam la ea în vizită și o găseam cufundată  în treburi, lăsa totul la o parte și petrecea timpul cu mine. Dacă mă ofeream să o ajut, credeți că mă lăsa? Nicidecum! Îmi spunea că eu, nepoțica ei, sunt o comoară fără de preț, de aceea prefera să se bucure de această comoară. Râdea și îmi zicea : ,, Lasă! Treaba mă așteaptă în fiecare zi. Dar clipele cu tine nu se mai întorc!” Eram atât de fericită! Mă simțeam cea mai importantă persoană de pe pământ.

            Chiar dacă anii trecuse și strecurase pe chipul bunicii semne de neșters, lumina dinlăuntrul ei întotdeauna strălucea ca în anii tinereții. Ochii ei verzi îmi dăruiau sclipiri magice atunci când îi priveam. Mâinile ei ce-mi ofereau îmbrățișari calde, chiar dacă erau brăzdate de muncă, aveau o forță incredibilă.

Scrisoare către Dumnezeu - mai 2013

 

 În urmă cu doar o săptămână, noi, creştinii ortodocşi, am celebrat ,,Învierea Domnului Iisus Hristos”. Şi, tot atunci, Dumnezeu a ales să-l cheme în cer şi pe bunicul meu, din partea mamei. Lacrimi de bucurie şi tristeţe s-au amestecat pe obrazul meu şi al familiei mele, pe de o parte, deoarece cu toţii am înviat sufleteşte, iar pe de altă parte, despărţirea de bunicul care a fost un om deosebit.

   Şi, poate, de aceea m-am trezit vorbind cu Divinitatea, despre locul şi rolul nostru aici, pe Pământ. Cum alegem să ne cioplim cu mâna şi sufletul viaţa pe care-am primit-o în dar de la Tatăl Ceresc şi, pe care, de multe ori, uităm să o preţuim şi să ne bucurăm de ea. S-a aprins lumină sfântă din cer în fiecare casă şi, o dată cu ea, au ars suspine din suflet, şi am ciocnit cu toţii ouă înroşite de sângele Mântuitorului, resimţind nevinovăţia Mielului când am rostit într-un glas: ,, - Hristos a înviat!”, iar răspunsul s-a auzit în mii de inimi:  ,, - Adevărat a înviat!”

Mâna înflorată a iubirii

    Timpul îşi bate leneş azi clipele în jurul meu şi mă determină să cad într-o stare de nostalgie. Uşor, îmi cobor gândurile în urmă cu ceva ani şi-mi amintesc de vremea când terminam clasa a patra, de petrecerea pe care am dat-o în momentul despărţirii de doamna învăţătoare. Îmi amintesc că atunci am simţit pe obraz prima lacrimă de nostalgie, deoarece mă despărţeam de cea mai blândă, caldă şi minunată dăscăliţă, învăţătoarea mea.

    Îmi amintesc că mama a fost cea care m-a ajutat să trec peste acele clipe grele, aş zice pentru orice copil, deoarece păşeam în ciclul gimnazial şi era normal să fiu un pic speriată. Cu siguranţă, orice copil a plâns în viaţă, dar am convingerea că lacrimile i-au fost adunate cu răbdare de fiinţa care i-a dat viaţă, de cea care i-a fost alături permanent - mama.

   Despre mama aş vrea să povestesc astăzi, despre ecoul care-l lasă ea în fiecare zi în inima mea, despre mâna plină de florile iubirii pe care mi le oferă în fiecare clipă.

    De statură potrivită, cu ochii căprui, pielea catifelată, cu vocea plină de iertare şi bunătate, mama este cea mai minunată fiinţă din viaţa mea. Şi-aşa cum orice frunză se simte ocrotită de ramura din care a crescut, astfel mă simt şi eu, permanent vegheată şi apărată de mama mea.

Mă îndrept iarăşi spre şcoală...

Căci... sunt clasa a VII-a. Wou! Ce repede trece timpul...

Portret de dascăl...

   Ştiam că va sosi şi ziua aceasta! Ziua în care mă voi despărţi de cea mai dragă fiinţă din viaţa mea, după mama, învăţătoarea mea.

  Cu părul bălai, cârlionţat, ce-i curge atât de frumos pe umeri, uneori o asemănam cu un înger!

   Chiar dacă au fost zile în care o supăram cu vreo obrăznicie sau o temă nefăcută, ea găsea mereu o vorbă potrivită şi, cu surâsul pe buze, rezolva şi cea mai dificilă problemă pe care i-o puneam pe braţe, cu dezinvoltura noastră.

   Felinar al înţelepciunii, permanent aprins pentru noi, în aceşti patru ani de şcoală primară, învăţătoarea mea, doamna Angelica Iordan, a fost pentru mine şi colegi, cea mai frumoasă dăscăliţă...

   Glasul său, când duios, când autoritar, a ştiut permanent să ne modeleze, să ne cizeleze conduitele şi să ne sădească în suflet cele mai frumoase trăsături morale de caracter.

   Nu doar literele alfabetului, poveştile cifrelor şi a altor noţiuni pe care ni le-a făcut cunoscute din lumea cărţilor, cu harul său de dascăl, ci, a ştiut permanent să  răscolească aurul din noi, ne-a descoperit fiecăruia talentul şi ni l-a pus în valoare încurajându-ne să mergem la diferite concursuri şcolare, atât de importante pentru educaţia noastră.

1 Iunie – ziua internaţională a copilului -

   Când vara îşi deschide evantaiul zilelor sale, prima zi în care îşi arată zâmbetul, este  1 Iunie. Este ziua în care de pe ramul din sufletul fiecărui copil culegem cireşe coapte şi le mâncăm cu multă plăcere. Sunt atât de gustoase! Dintr-o dată pe chipul celor ce muşcă din delicioasele fructe, va înflori cu adevărat vara!

   Şi...  nu este o zi ca oricare altele, este ziua când în multe ţări copiii sunt sărbătoriţi, când se taie mii de torturi aniversare şi când pe buzele tuturor curge urarea : ,,La mulţi ani, copile!”

 Trebuia inventată o asemenea zi, pentru a se  aminti tuturor despre drepturile noastre, ale copiilor, care sunt  recunoscute de către cei mari,  copiii fiind protejaţi împotriva violenţelor şi având dreptul la libertatea de exprimare. Este ziua în care primim cele mai speciale daruri şi când orice dorinţă ne este împlinită de către cei dragi.

Satul meu natal

    Privind prin arămiul acestor zile de toamnă, ochii mi s-au oprit asupra unui copac semeţ, printre ale cărui crengi, se ascundea o panglică albastră de cer. Şi, oprind şirul gândurilor mele,  am admirat rădăcinile groase, ce se zăreau la suprafaţa solului şi  fixau acest copac puternic.

 M-am minunat şi m-am întrebat, de ce oare în locul acesta a trebuit să crească şi nu altundeva pe pământ? Şi-am înţeles... Era vorba despre rădăcini, despre locul natal, acel loc de unde ne luăm seva dătătoare de viaţă fiecare dintre noi!

 Şi, deodată, dintr-o simplă panglică albastră, cupola cerului s-a aprins de lumină şi, ca dintr-o baghetă magică a unui vrăjitor, a început să mi se deruleze în minte imaginea leagănului meu, a rădăcinilor mele, imaginea satului meu natal.

  Locul în care ne păstrăm identitatea, tradiţiile, locul în care ţesem cele mai frumoase vise, aşa cum mă învăţa bunica!

Scrisul, pasiunea mea

     De mică îmi plăcea să ascult poveştile pe care mama mi le citea. Şi mă lăsam legănată  de luntrea magică a Zânei Poveştilor ore în şir. Iar dacă mami mai spera, sărmana, că la un moment dat mă voi plictisi şi, poate, chiar voi adormi, recunosc că o dezamăgeam, în privinţa aceasta. Îi ceream să-mi citească fără oprire, până mă convingeam singură că nu mai poate, că a rămas fără glas...

  Oare, de ce eram fascinată de basme, de amintirile din copilăria lui Creangă, de schiţele lui Caragiale pe care mi le citea cu atâta patos, încât credeam că, chiar a coborât personajul însuşi, din scena întâmplărilor şi.... mă minunam?

Tablou de primăvară

-->

    Miresmele florilor alunecă pe arcuşul viorii primei zâne a anului, Primăvara. Şi curg din petale viu colorate, peste care, razele soarelui şi-a aşternut nuferii aurii prinşi într-un joc al bucuriei.

   Ciripitul păsărilor este trecut prin sita norilor şi înălţat cât mai sus, ca să ştie întreaga zare că este sărbătoare, că este momentul renaşterii naturii. Florile de cireş au înveşmântat copacii cu rochia lor de argint, iar pământul pare să-şi scrie propriul basm de vis. Fluturaşi multicolori le sărută gingaş şi-şi culeg cu graţie curcubeul din aripi atunci când le ating.

Pasiunile vieţii mele

Motto:

"Nu devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de ani, devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealul tău. Anii ridează pielea, dar renunţarea la ideal ridează sufletul." George Enescu

   Fiecare om este precum o floare, care înfloreşte în anotimpul ales de el însuşi. Unii iubesc primăvara şi aleg să-şi risipească parfumul în acest anotimp, alţii vara, toamna sau iarna. Pe parcursul vieţii, în diferite momente ale acesteia, ne descoperim pasiuni cărora ne dedicăm în totalitate  şi astfel reuşim să atingem culmi la care alţii doar visează. Iar atunci când pasiunile încep să se lege în sufletul omului, viaţa pare mai frumoasă iar obstacolele sunt uşor de trecut. Pasiunea căreia i te dedici îţi dă aripi şi te ajută să zbori în fiecare zi.

DISCURS: ,,Cu ce ne mândrim...”

     În zorii zilei de azi, 6 decembrie, clinchete de clopoţei au răsunat în cinstea sosirii lui Moş Nicolae. După cum au deschis ochii, toţi copiii au alergat cu sufletul la gură lângă perechile de ghetuţe lustruite de cu seară, pentru a descoperi cadourile lăsate de Moş. Dar oare am meritat cadourile? Haideţi, să-i dăm câteva motive Moşului, şi să-i încântăm urechile doritoare de-a asculta doar fapte bune!

Ziua Naţională a României

   1 Decembrie a fost adoptată ca Zi Naţională a României în 1990, reprezentând sărbătorirea Marii Adunări de la Alba Iulia, unde s-a votat Unirea Transilvaniei cu România şi simbolizează unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional.
   Anul 1918 reprezintă în istoria poporului român anul triumfului idealului naţional, anul încununării victorioase a lungului şir de lupte şi sacrificii umane şi materiale pentru făurirea statului naţional unitar. 

Botezul meu

 

      Botezul este un ritual de intrare în comunitatea creştină şi reprezintă una din cele șapte taine. Privit prin ochii mei de copil, botezul este precum o cunună fermecată de lumină cu care este împodobit omul de către divinitate.

  Sfântul Botez este taina prin care omul, prin întreită afundare în apã sfintitã de cãtre preot, în numele Prea Sfintei Treimi, dobândeşte iertare de pãcatul strãmoşesc şi de toate pãcatele fãcute pânã atunci, se naşte din nou duhovniceşte şi se face membru al Bisericii lui Hristos.

   Botezul este numit şi ''uşa tainelor,'' pentru cã numai prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu , reuşind astfel să primim şi celelalte Sfinte Taine.

Bijutier al cuvintelor frumoase

      Pe 5 aprilie 2011, cu toţii am sărbătorit ziua de naştere a marelui scriitor Fănuş Neagu, respectiv aniversarea a 79 de ani de la naşterea sa. Şcoala brăileană care îi poartă numele, a organizat premierea ,,Concursului de proză Fănuş Neagu”, prima ediţie, unde am participat şi eu, obţinând Menţiunea I.

  Am fost foarte bucuroasă de acestă reuşită,  recunosc că m-au cuprins emoţii mari când am ascultat cuvintele frumoase ce s-au rostit la adresa maestrului.

A unsprezecea rază de soare…

    În dimineaţa aceasta, razele soarelui m-au îmbrăţişat cu mai multă căldură ca de obicei. Le-am simţit cum s-au aşezat în părul meu, iar strălucirea lor neasemuită mi-a picurat un strop de fericire în privire. Astăzi mă simt altfel, sunt mai îndrăzneaţă , simt un fel de măreţie. Mai bogată, parcă, pentru că, azi, 11 februarie 2011, este ziua mea de naştere. O să vă miraţi! Împlinesc chiar 11 ani, aşa că acest magic număr, 11, astăzi s-a transformat în nuferi albi, catifelaţi, gingaşi precum sufletul meu de copil şi s-au strecurat în fiinţa mea cu atâta lumină, încât  totul în jur mi se pare superb.