Ultima oară - partea a IV-a

Lia se trezi din somn zâmbind. Avusese un vis minunat, în care era mireasa lui Paul… şi pentru că-şi petrecuse noaptea alături de el, se citea cu ușurință fericirea pe chipul său...  

Cu ceva timp în urmă, au decis că se vor căsători, imediat ce Paul se va putea desprinde din activităţile sale. Iar visul, după părerea Liei, a fost premonitoriu. Dansul feeric în care a plutit tânăra noaptea întreagă, alături de alesul inimii sale, părea rupt din acele poveşti cu finaluri fericite. Zeci de lacrimi de fericire au fost despicate, cu mâini tremurânde, din dorinţa ei de a fi alături de Paul, omul care reprezenta o parte din ea. Părea că-l aşteptase o viaţă...  

Ultima oară - partea a III-a

În acea noapte, iubitul Liei, a primit un telefon de serviciu, în urma căruia a trebuit să se prezinte la bază. Era solicitat pentru a îndeplini o misiune specială.  

Paul era ofiţer instructor al trupelor comando. Dincolo de viaţa discretă din planul social, existenţa sa era plină de pericol şi neprevăzut. Obişnuit să supravieţuiască în condiţii vitrege de viaţă, să meargă în misiuni dificile, era unul din cei mai buni soldaţi ai trupelor de elită, a cărui existenţă se derula mai mult sub presiunea evenimentelor din spatele cortinei unei ţări, a acţiunilor şi procedurilor specifice militarilor. Dacă avea clipe liniştite în viaţa sa, acelea erau clipele petrecute alături de Lia, femeia lângă care a descoperit farmecul iubirii, femeia lângă care a învăţat să zâmbească cu inima. Până s-o cunoască, a vieţuit ca un lup singuratic. Lia i-a arătat că există şi o altă cale a vieţii, cea a iubirii, i-a arătat acel sublim despre care ştia, dar pe care nu-l simţise niciodată. Cunoştea doar supravieţuirea, legea junglei: cel puternic îl devorează pe cel slab. Aşa a fost pregătit fizic şi psihic, pentru că aceasta era menirea unui soldat. Iar un soldat nu-şi permite să fie cuprins de sentimente. 

Ultima oară - partea a II-a

 Când seara se despletea din înaltul cerului, trăgând draperiile peste lume, Lia era bucuroasă că întrerupea activităţile de peste zi, se aşeza în pat, închidea ochii şi, înfăşurată în mii de gânduri, își închipuia că este alături de Paul. Adora să se joace cu imaginaţia, să facă planuri, să se plimbe la braţul iubitului ei prin sfere neatinse de omenesc. Îi plăcea să se rupă de cotidian şi să se ancoreze în extensia aceea înaripată a zborului peste tărâmuri înmiresmate de iubire.  

Nu de puţine ori, ca şi de astă dată, fetiţa sa, Teo, o întrerupe din fanteziile sale, unde personajul principal era ea, iar Paul, persoana sufletului ei.  

 -Mami, mami! Ce faci? Te strig de minute bune, iar tu nu-mi răspunzi! Ce-ai păţit? Nu mai auzi?  

Doamne?! de-ar şti fetiţa unde-i zboară mamei gândurile, prin ce tărâmuri fermecate călătoreşte, i-ar înţelege lipsa de atenţie! Ar înţelege că briliantul care se ascunde în ea şi-a găsit, în sfârşit, bijutierul care-l va şlefui cât mai frumos. Dar, chiar dacă relaţia cu fetiţa sa era foarte strânsă, tot n-ar fi fost momentul potrivit să-i facă mărturisiri complete, să-i vorbească despre dragostea care o străbatea, despre acea picătură magică care era Paul, bărbatul ce o înălţa cu fiecare atingere.  

Ultima oară - prima parte

 Dacă ar fi ştiut că îl vedea pentru ultima oară, probabil l-ar fi privit altfel, mai  pătrunzător, poate. Dar...  

 Maşina s-a oprit. El, pasagerul din dreapta, cu delicateţea-i caracteristică, a coborât din maşină, nu înainte de a saluta, de a-i spune Liei: - La revedere! Pe mâine, iubita!  A deschis uşa din spate şi, de pe banchetă, şi-a luat geanta văzându-şi de drum.  

Lia a pornit maşina şi s-a înscris în trafic, nemaigândindu-se la privirea iubitului său, ştergându-şi aproape, din minte, chipul său. Traficul era aglomerat, fiind ora în care, majoritatea oamenilor îşi încheiau programul de lucru şi se îndreaptau către propriile locuinţe. Aşadar, concentrarea Liei era acum dedicată traficului încărcat.  

Vânticel de primăvară

 Soarele generos al primăverii își scălda razele în grădinița de flori a micuței Larisa. Narcisele albe și cele galbene au înflorit, iar alături de ele, grațioasele lalele și-au deschis petalele atât de mirific, încât ai fi crezut că raiul a coborât pe pământ! Parfumul intens al zambilelor mov, roz și albe ce se risipise în jurul gădiniței de flori, completa tabloul primului anotimp al anului.

 Larisa era o fetiță de nouă ani ce obișnuia să se plimbe printre tufele de flori, cărora le vorbea și le admira frumusețea, minunându-se de câtă culoare este răsfățată  natura.

Floarea de Lăcrămioară, ascunsă dincolo de frunzele ei mari de forma unor lopățele, simți că nu este observată de micuța ei stăpână și, din când în când, scăpa câte un suspin adânc. Se gândea că, dacă prietenul Vânticel ar da o fugă prin grădină, ar mai scutura din petalele suratelor, iar acestora le-ar mai pieri din strălucire. În timp ce cugeta astfel, iată că apăru și Vânticel cu roba lui primăvăratică lăsând în urmă o caldă și duioasă boare.

O lecție de prietenie

Soarele își despletea razele peste tâmplele pământului, dăruindu-i temperaturi din ce în ce mai mari, iar zările purtau cu emoție  primăvara pe umerii lor. Ciripitul păsărilor, întoarse din țările calde, răsuna ca un cântec de flaut, umplând câmpurile de bucurie. Valuri de lumină se revărsau peste tot cuprinsul,  iar seninul cerului lăsa  să se strecoare pacea în fiecare colțișor de lume. Era început de aprilie și haina verde a primei fiice a anului îmbrăcase întreg văzduhul.

Pisicel și Aricilă erau în drum spre școală. Pisicel purta o vestă nouă de culoare neagră, iar Aricel, jacheta lui de țepi gri, de care, se pare, nu se despărțea niciodată.

Drumul până la școală era cam lung, șerpuind pe lângă o apă unde în fiecare dimineață, răsăritul privea tainic ca-ntr-o oglindă. 

Pe drum , cei doi flecăreau despre cum își petrec timpul liber și cât de bine puteau să-și rezolve temele la matematică, care mereu îi puneau în încurcătură și pe colegi.

Pisicel, lăudăros de felul lui, îi spuse ariciului cu trufie:

Povestea iepurașilor pitici

Iepurilă și Iepurica sunt doi iepurași pitici care au apărut în curtea Georgianei la începutul verii, când cercul de aur al soarelui arunca mii de raze pe pământ.

            El avea blănița de culoare gri, de fapt alb pudrat cu negru, iar ea era o jucăușă frumoasă,  de culoare maronie asemeni unui câmp uscat.

Iepurilă era darul primit de Georgiana de la prietenul ei cu ocazia absolvirii clasei a zecea. Desigur, cu nota maximă. Iar Iepurica, era partenera de joacă a micuțului, cumpărat de părinții fetei, tot ca o recunoaștere a meritelor tinerei absolvente.

În fiecare zi Georgiana, pe care toți ai casei o alintau Geo, se ocupa de iepurași cu multă dragoste. Îi hrănea, îi scotea prin curte să se joace și se amuza alergând după ei. Știți vorba aceea, să nu fugi după doi iepuri că nu vei prinde niciunul. Cam așa făcea Geo, când alerga după Iepurica, Iepurilă o lua în partea opusă. Însă era tare distractiv acest moment al zilei, mai ales că celelalte animale ale familiei asistau curioase la tot acest spectacol. Și era cățelul Bobiță, motanul Negrișor și pisica birmaneză, Pițișor.

Cu fiecare zi cei doi iepurași creșteau minunat, țopăiau prin locul îngrădit cu plasă de stăpână, iar blănița lor  avea o strălucire aparte. Erau permanent puși pe joacă, se curățau cu lăbuțele în cap, își roteau urechiușele când în față, când în spate, ca niște antene, boticurile le mișcau cu o rapiditate de invidiat, iar din când în când, se ridicau pe piciorușele din spate de parcă voiau să se măsoare în înălțime. Ce mai! curtea Georgianei era plină de veselia și de drăgălășenia celor doi urechiați. Dacă venea cineva în vizită, iepurașii făceau deliciul întâlnirii.

Iubirea ca un foc de paie...

- partea a II-a -

   Aşadar, Katia a început să povestească despre faptul că este studentă în ultimul an la Facultatea de Istorie, din cadrul Universităţii D. C., de-acolo, din Bucureşti, iar în timpul liber îi place să scrie despre diferite subiecte. A fascinat-o mereu jurnalismul şi, poate de aceea, s-a apucat de scris, pentru a-şi satisface această pasiune. I-a povestit despre planurile sale de viitor, despre faptul că dorea să urmeze şi un master în acelaşi domeniu, istorie, nu se decisese exact ce specializare, dar... toate vor veni la timpul lor.

  Emil o asculta tăcut, mai bătea în semn de nerăbdare din picior şi părea deranjat când Katia îşi aprinsese o ţigară. Îl servi delicat şi pe el, dar acesta îi replică că este nefumător şi că nu-l deranjează dacă ea îşi va satisface acest moft în timp ce vor servi cafeaua care sosise deja.

  După ce a povestit un pic despre el, Emil strănută adânc, iar Katia îi ură ,,noroc!” Făcu un gest normal, îşi scosese un şerveţel, se şterse şi, după cum era de aşteptat, îşi scoase ochelarii. Abia atunci Katia îi zărise pentru prima oară ochii şi... ceva o deranjă. Vedea nişte ochi tulburi, Emil avea o privire întunecată, tristă, de parcă în ei se ascundea toată durerea lumii.

  Ea, care sperase că doar soarele e un pretext pentru prezenţa ochelarilor, dorea ca Emil să aibă o privire vie, luminoasă. De fapt, realiză că inima sa se îndrăgostise doar de o privire pe care o anticipase de mult, de când comunica cu Emil prin mesaje. Nici o clipă nu s-a gândit că ochii lui ascundeau un om rece, un om chinuit de gânduri. Doamne, se îndrăgostise de-o himeră! Vocea i se schimbă, privirea parcă i se împăienjeni şi ar fi dorit în acea clipă să dispară, să se deschidă pământul şi să o înghită, aşa de dezamăgită era.     

    Oare, să fie adevărat? Acel om care vorbea atât de frumos, care părea atât de romantic, s-o fi înşelat atât de mult doar prin cuvinte? Era devastată de această constatare, dar se strădui să nu-şi trădeze gândurile şi se comportă normal în continuare. Regreta clipa când a acceptat întâlnirea, însă îşi repetă că nu ar fi descoperit aceste lucruri decât dacă ar fi procedat astfel.

Iubirea ca un foc de paie...

                 

-partea I-

        

         Era vară când Katia şi Emil s-au întâlnit prima dată. Se cunoşteau virtual, de puţin timp, prin intermediul facebook-ului, modulul social unde toată lumea e prietenă cu toată lumea şi unde se regăsesc oameni despărţiţi datorită căilor întortocheate ale vieţii. Îşi trimiteau adesea mesaje frumoase şi imagini pline de semnificaţii şi vorbe de duh, care le atrăgeau atenţia reciproc şi care le stârnise curiozitatea de a se cunoaşte mai bine, de a-şi cunoaşte unul altuia preferinţele. Ba au făcut şi schimb de adrese de e-mail şi-şi trimiteau mesaje şi prin acest mod, mai ales că, Katia nu intra zilnic pe facebook.  Emil a descoperit-o prima dată, a văzut pozele pe care Katia le postase acolo în albumul de fotografii, i-a răscolit un pic prin datele personale înainte să o adauge în listă şi, într-o zi, după multe like-uri ce-a dat la postările ei, s-a decis să o abordeze cu un mesaj privat care suna cam aşa:  Am observat că sunteţi scriitoare, n-aţi fi interesată să aflaţi un pic din experienţa unui pilot de supersonice, un om cu o pregătire temeinică, care a sfidat în zeci de rânduri viaţa prin munca pe care a făcut-o,şi care ar avea multe să vă povestească?

  Hei, dar cum să nu fie interesată Katia de un subiect de carte? mai ales că chiar se gândea să se apuce de un roman. Iar acum aşa, dintr-o dată, prietenul acesta virtual se oferă să-i furnizeze un subiect atractiv. Nu a stat prea mult pe gânduri şi a acceptat, i-a răspuns că abia aşteaptă să scrie despre o astfel de experienţă, ba chiar ar fi onorată, mai ales că chiar are un respect deosebit pentru aceşti oameni.

  Şi astfel, atenţia Katiei a fost captată de Emil, un bărbat cu o vârstă frumoasă, după cum spuneau datele din profil. Nerăbdarea de a se cunoaşte cei doi creştea cu fiecare mesaj pe care şi-l trimiteau, care nu era ales la întâmplare, fiind plin de semnificaţii.

  Emil era un maestru al cuvintelor, fascinat de opera lui Nichita Stănescu, Mihai Eminescu şi a filozofului Friedrich Nietzsche, pe care, se pare-i studiase în profunzime şi din operele cărora cita cu generozitate atunci când i se adresa Katiei. Un compliment astăzi, o apreciere profesională mâine şi iată cum curiozitatea fetei de a-l cunoaşte pe Emil creştea cu fiecare zi. Emil părea să aibă multe din calităţile pe care Katia le căuta la un bărbat, era inteligent, instruit, cu o vastă experienţă profesională şi de viaţă, şi care, colac peste pupăză, era şi un romantic asemeni ei.

  Hm! O fi mâna destinului? O fi vreo întâlnire karmică? Ceva parcă începea să înmugurească în inima Katiei, cu toate că nu prea voia să recunoască. Îşi repeta că cel mai bine ar fi să lase timpul să decidă ceea ce-i va lega şi dacă indiciile arătau că el este un bărbat potrivit pentru ea, n-ar trebui să grăbească lucrurile.